Am citit de multe ori prima parte a capitolului 20 din 2 Cronici și întotdeauna mi-a rămas în minte importanța laudei: “În clipa când au început cântările și laudele, Domnul, a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon și ai lui Moab și împotriva celor din muntele Seir, cari veniseră împotriva lui Iuda. Și ei au fost bătuți”. Pe lângă aceasta îmi plăcea (și încă îmi place) cum se termină pasajul, dar niciodată nu mi-a atras atenția sau nu am realizat importanța fiecărui verset în parte.

Și pentru că în ultimele zile Dumnezeu a vrut să citesc această relatare -“Biruința lui Iosafat asupra Moabiților și Amoniților’, de mai multe ori, atunci m-am gândit că înțelept este să-mi notez lucrurile pe care Dumnezeu mi le-a descoperit.

Primul lucru pe care l-am observat este că pericolul este prezentat în câteva cuvinte: 3 aliați pornesc împotriva lui Iosafat căruia îi este adusă la cunoștință locația lor.

Ce se întâmplă? Ce întreprinde Iosafat ca împărat? Biblia ne spune că Iosafat se comportă ca orice alt om aflat într-o situație asemănătoare: îi este groază. “ în spaima sa”-vers.3. arată exact lucrul acesta. Dar ce face diferența dintre el și alte căpetenii e că acesta știe că în astfel de situații doar o forță supranaturală îl poate scăpa și pentru asta se pregătește ca să vină înaintea Domnului, împreună cu întreg poporul.

“În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să caute pe Domnul, și a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul, și au venit din toate cetățile lui Iuda să caute pe Domnul.” 2Cron.20:3,4

Adunarea aceasta nu s-a făcut oriunde ci acolo unde ei știau că rugăciunile lor au cea mai mare putere: în Casa Domnului.

După rugăciunea lui Iosafat, imaginea atinge punctul dramatic în versetul 13: ”Tot Iuda stătea în picioare înaintea Domnului, cu pruncii, nevestele și fiii lor.”. Îmi pot imagina starea, presiunea, spaima care domnea peste această mulțime. Dar ei stăteau în picioare, așa cum stai înaintea unui judecător și aștepți sentința, sperând la mila lui.

Și Dumnezeu răspunde. În marea Lui bunătate primul lucru pe care li-l spune prin prorocul Lui e să nu se teamă, căci El se va lupta cu ei. Exact cum un tatăîși încurajează copilul și-l asigură de protecția sa. “Nu vă temeți și nu vă spăimântați dinaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu.” 2 Cron.20:15b

Iar apoi le cere ascultare. Pentru că imediat le cere să facă ceva: să meargăînaintea lor!

Ok, asta sună paradoxal: ”Nu voi veți lupta, dar porniți la luptă.” Da! Pentru că Dumnezeu a vrut să vadă credința din inima lor, curajul (când știi că vine năpasta cauți să te ascunzi, nu să-i ieși în întâmpinare) și ascultarea.

Le dă indicații unde își vor găsii dușmanii, îi asigură din nou că nu vor avea de luptat și le cere să aștepte să vadă puterea Domnului: “ Nu veți avea de luptat în lupta aceasta: așezați-vă, stați acolo, și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul.” vers.17a. Și le mai repetă o dată să nu se teamăși să le iasăînainte căci El va fi cu ei. Câtă dragoste!!!! El știa exact ce era în inimile lor. Știa exact cât de pierduți se simt și că au nevoie de mai multe asigurări pentru a căpăta curaj. Exact ca un tată.

Iar ei ascultă. Dis de dimineață (nu la prânz, nu seara), Dumnezeu le spusese “mâine” (iar ei se grăbesc să asculte), pornesc la drum. NU înainte de a fi din nou încurajați prin Iosafat, să aibă credințăîn Dumnezeu și în prorocii Săi și nu înainte de a se înarma cu laude- un grup de cântăreți mergeau în fața oștirii.

Citind pe îndelete pasajul înțelegi ce fel de om era Iosafat, chiar dacă nu-i cunoști întreaga istorie. Și vezi că biruința lui vine din dragostea pentru Domnul. El Îl caută pe Domnul și tot el primește putere de la Dumnezeu să-și încurajeze oștirea cu cuvintele Domnului. Ce binecuvântare revărsase Domnul peste omul acesta!

Te-ai putea întreba: “ Ce binecuvântare?!?” El și poporul lui erau pe cale să fie nimiciți. Am putea să presupunem că nu avea pace în inimăși totuși a găsit puterea de a încuraja. Dar asta ar contrazice restul acțiunilor sale. El avea credințăși pace. EL AVEA MINTEA LUCIDĂȘI LUCRA CU ÎNȚELEPCIUNE, ÎN FRICĂ DE DOMNUL. Strategia lui a fost lauda pornită dintr-o inimă recunoscătoare. Apoi a fost smerenia (n-a hotărât singur). “Apoi în invoire cu poporul, a numit niște cântăreți cari, îmbrăcați cu podoabe sfinte, și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: “Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!””.

Continuarea am dezvăluit-o chiar de la început: Domnul le-a dat izbândăîn timp ce ei mergeau și cântau, iar în momentul când au ajuns pe câmpul de bătaie, Domnul terminase deja treaba sau mai frumos spus: Domnul își împlinise promisiunea. Și ca minunea să fie și mai mare, nu doar ca i-a scăpat de la moarte, dar i-a binecuvântat cu bogății nespuse astfel încat 3 zile au cules de pe locul unde trebuia să le fie sfârșitul (asemănarea dintre o altăîntâmplare când erau să-și piardă viața și speranța -ieșirea poporului Israel din Egipt încărcat cu bogății- fiind izbitoare).

Iar lauda a continuat în locul unde s-au dus prima oară să caute ajutor: în Casa Domnului. Și ca și cititor te poti opri o clipă să te gândești de câte ori l-ai căutat pe Domnul în nevoie în Casa Lui și de câte ori te-ai întors să-L lauzi după ce ți-a dat biruința. Oare ai conștientizat lucrul acesta?

Ce-i absolut minunat este că Dumnezeu duce la bun sfârșit tot ceea ce începe și nu lasă nimic neterminat în bunătatea Lui, înmulțind și mai mult binecuvântarea: “Groaza Domnului a apucat toate împărățiile celorlalte țări, când au auzit că Domnul luptase împotriva vrajmașilor lui Israel. Și împărăția lui Iosafat a fost liniștităși Dumnezeul lui i-a dat pace de jur împrejur.” 2 Cron.20:29,30