Nepocăința mea și a ta

Trăim vremuri agitate, stresante, confuze, instabile, și lista poate continua. În ciuda tuturor acestor lucruri,nu ne lipsește pâinea de pe masă și din când în când ne putem permite să ne facem mici bucurii.

Pentru CELE MAI MULTE dintre noi aceasta înseamnă o ieșire cu prietenii sau achiziționarea unui lucru drag, DE FIRMĂ.

Dar în goana noastră, în bunăstarea noastră, pentru că să fim sinceri, comparativ cu alte zone de pe glob avem mai mult decat mulți, UITĂM DE DOMNUL ISUS.

Nu ne pasă, nu mai avem chef de astfel de subiecte, suntem prea obosiți și tracasați, tot ce vrem e să fim lăsați în pace. Și apoi ne mâniem și strigăm cu disperare când cade nenorocirea pe noi. Dar ce-am ales să facem până atunci? Cui am dat prioritate atunci când ne-am planificat ziua? Cât timp am alocat Domnului sau lucrării Lui? De câte ori am tot amânat să mergem la biserică, până când asta a devenit o obișnuință și o stare de sine normală?

“Cât să ne mai rabde Dumnezeu?” spuneau bătrânii. Și știau ei și știu ce zic.

Dumnezeu e îndelung răbdător, dar răbdarea Lui are o limită.

Vrem vieți binecuvântate, vrem să avem succes în ceea ce facem, vrem să avem familii fericite, dar ne e prea greu să-L punem pe EL PE PRIMUL LOC. Și apoi cârtim…. Și aruncăm vina tot pe El.

Dar vrem să ne pocăim?