Avem impresia căteodată că Dumnezeu e ocupat cu treburi mult mai grele, dacă tot amână să ne vorbească. Atunci ne simțim părăsiți și tot ne agităm de colo- colo în speranța că Dumnezeu a lăsat vreo portiță de scăpare (stiți voi :”În caz de înec, folosiți vesta”) pe care noi ar trebui s-o găsim. Apelăm la Cuvânt, sau mai bine zis la cunoștințele pe care le avem din Cuvânt, iar dacă cineva îndrăznește să vină cu altă idee, noi care “cunoaștem” Scriptura suntem pregătiți să-l facem una cu pământul (Doamne iartă-ne măndria). Dar lucrul acesta se întâmplă de cele mai multe ori după cum stă scris:” În aceea cetate era un om sărac care a scăpat cetatea prin înțelepciunea lui” și ar fi bine să luăm notițe pentru următoarea dată.

Astăzi am simțit ce vroia să spună Asaf în Psalmul 74. Sau mai bine zis am înțeles cu adevărat. Când totul se năruie în jurul nostru, pierdem și credința ca lucrurile vor mai putea fi zidite la fel cum au fost. Realizăm cât de mare a fost binecuvântarea pe care tocmai am pierdut-o- și pe care n-am apreciat-o la vremea respectivă ci am privit-o ca pe ceva normal, încât privim îngroziți către ziua de mâine.

Îmi place că Asaf nu uita că Dumnezeu a dat izbăviri neamului Său și tot Dumnezeu a făcut cele mai mari minuni și tot El este Stăpân peste zi și peste noapte. Îmi place cum apelează la latura sentimentală “ Nu lăsa pradă fiarelor sufletul turturelei Tale, și nu uita pe vecie viața nenorocițiilor Tai.” Poverbe 74:19.

Îmi place cum îl cheamă pe Dumnezeu la lupta și cu cât patos face lucrul acesta.

Îmi place pentru că strigă către Domnul și îi vorbește direct fără a căuta să cosmetizeze situația.

Îmi place că deși este în suferința, credința lui este încă vie și n-a uitat de puterea Domnului și nici de faptul că El ne iubește.

Îmi place că amintește de legământ, ca de o bază puternică a credinței lui.

Deci ce ne ține în picioare atunci când totul pare fără ieșire sau fără viitor? Promisiunea Domnului și toate făgăduințele Sale.

El ESTE ACELAȘI IERI, AZI ȘI-N VECI!

BINECUVÂNTAT SĂ FIE EL

.