Eram la sfârșitul semestrului I la facultate când am realizat cât de ușor și repede te poți îmbolnăvii și cât de periculos este. Și da, nu vorbesc de o gripă sau de o boală oarecare, ci de aceea care ne înspăimântă pe toți.

Totul a pornit de la rugămintea unei prietene de a o ajuta la curățenie. Venise pe la mine și deși știa că nu dormisem cu o noapte înainte și că eram în plină sesiune mi-a solicitat ajutorul la curățarea geamurilor. “Nimic deosebit” ați putea spune, lucru care și mie mi s-ar fi părut o banalitate în mod normal, dar nu și atunci. Ideea e că nu înțelegeam cum de o persoană în care am investit, o persoană care îmi cunoaște situația, soțul plecat toată ziua la muncă, singură cu 2 copii mici, cu părinți decedați, cu un master pentru care m-am luptat zi și noapte să-l termin, îmi pune o asemenea întrebare. Nu înțelegeam dacă trebuia să fiu furioasă pe mine că am permis să am o astfel de prietenă, sau pe ea (și mă voi opri aici cu prezentarea situației din motive lesne de înțeles).

Cert este că începând cu acea zi am simțit o supărare în pieptul meu ce se transforma în furie ori de câte ori aveam ocazia să stăm de vorbă, dar pe care nu mi-o manifestam.

“E ok” vei spune, “toată lumea are nervi.” Da, se poate dar ceea ce simțeam eu m-a speriat. Era ca și cum o pată neagră se lipise de mine și realizam că fizic urma să mă simt din ce în ce mai rău.

Atunci am înteles că boala te poate prinde când nici nu te gândești, că nu trebuie să fi făcut neapărat nu știu ce păcat imens și că NEIERTAREA e un act ce trebuie rezolvat repede.

Bineînteles că știu/cunosc Biblia, bineînteles că m-am rugat ca Dumnezeu să mă vindece, dar nu reușeam să scap de întunecimea ce îmi cuprinsese sufletul. Dumnezeu care e drept mi-a adus aminte că duminica următoare era Cina și pentru că la celelalte slujbe din timpul săptămânii nu reușisem să ajung, mai rămăsese doar serviciul de rugăciune de vineri seara unde mărturisesc că nu aveam nici un chef să merg. Dar pentru că tocmai încheasem sesiunea am zis că măcar la rugăciune ar fi frumos să ajung în semn de recunoștință că Dumnezeu mă ajutase să trec cu bine și de aceasta.

Și conform vorbei ”când faci un pas, Dumnezeu face zece”, așa a și fost. S-a citit din Psalmul 32:3-5 ”Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci Ti-am mărturisit păcatul meu, și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis:’Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!’ Și Tu ai iertat vina păcatului meu. “ și fratele care a condus serviciul în acea seara, un om binecuvântat de Dumnezeu a povestit o întâmplare legată de minunile ce aveau loc în vremea comunismului. Ca s-o scurtez; s-a petrecut într-o pivniță acolo unde oamenii se strângeau la rugăciune și unde Duhul Sfant se cobora. O soră fiind bolnavă stăruia după vindecare și a fost îndemnată să mărturisească păcatele. Dupa mai multe încercari (da, sună amuzant, știu-dar nu e), a ieșit la iveală și cel care o ținea în neputință.

Și atunci am realizat un lucru uimitor: că uităm adesea lucrurile care ne pot salva viața. Ca Mărturisirea Păcatelor, a fiecăruia dintre ele în parte grăbește procesul de vindecare și te face ușor ca un porumbel (cel puțin așa te simți).

Am ales să nu mai spun” Doamne iartă-mă pentru tot ce am greșit”, ci să spun”și pentru asta, și pentru asta și pentru asta ..și dă-mi pace te rog și eliberare în numele Domnului Isus”.

Uimitor, dar m-am simțit dintr-o dată bine și am plecat acasă fericită și cu dorința de a povesti și altora întâmplarea aceasta.

Știu că doar Mărturisirea Păcatelor nu este îndeajuns să obții vindecarea deplină și că pe lângă aceasta mai trebuie ținut și post. Am înțeles atunci în zilele când mi-a fost rău, de ce cei bolnavi nu pot să facă lucrul acesta: să țină post. Nu e vorba de starea de rău, e vorba în primul rând de deznădejdea care îi cuprinde sufletul “La ce folos, oricum mi-e rău și Dumnezeu se pare că nu are de gând să facă ceva în privința aceasta.” Am ținut post, alt lucru pe care nu-l făcusem de ceva vreme și am realizat cât de mult îți limpezește postul mintea și gândurile. Întelegi care sunt cele mai bune decizii pe care trebuie să le iei în legătura cu tine și Dumnezeu îți vorbeste într-un mod minunat.

Îmi doresc ca fiecărei persoane pe care o s-o întâlnesc să-i aduc aminte de armele acestea: Mărturisirea Păcatelor și Postul și să le încurajez să le dea o șansă.

Eu am iertat (m-am rugat ceva pentru asta) și am mărturisit, dupa care am postit și știu și cred că formula aceasta e soluția la orice boală.

Dumnezeu să ne binecuvânteze.

Ps.16:7-11

Ți s-a întâmplat vreodată să treci printr-o perioadă în care să nu-ți poți găsi pacea? Să îți pui întrebări de genul: ce nu merge?, de ce nu pot să am liniște în suflet?, de ce mă mânii pe toată lumea?( și găsești motive întemeiate s-o faci, nu te contrazic) și să-ți dorești pur și simplu doar un timp în care să fii lăsată în pace ca să te odihnești, să-ți încarci bateriile și să faci ceva și pentru tine?

Dar dacă toate acestea se mai petrec într-o zi pe care ai ales s-o închini Domnului, atunci ce mai zici? Îți spun eu: îl întrebi pe Dumnezeu cum de permite să fii atacată în asemenea fel când tu nu dorești decât să faci voia Lui. Și asta e bine. Nu să-L tragi la răspundere pe Dumnezeu, ci să începi o conversatie cu El, să-ți verși sufletul înaintea Lui și să-I spui ce anume te supără, ce anume te apasă. Recunoaște-ți păcatele în conflictele pe care le ai cu cei dragi sau cu cei mai puțin apropiați și astfel vei căpăta trecere înaintea Domnului și vei fi plăcută Lui. Adesea ideile pe care le poți avea în legătură cu o persoană pot fi eronate și poți să te rușinezi aflând că de fapt cea/cel pe care-l acuzai de dezinteres a postit alături de tine. Și asta îți aduce Dumnezeu la cunoștiință doar ca să pricepi că te lași prea usor influențată de gânduri venite din partea adversă și că Domnul este cel care schimbă inimile.

Dacă vei alege ce e bine (să-ți duci postul până la capăt), să crezi că El este Acelasi ieri, azi și în veci și că răsplătește pe cel care Îl caută atunci vei birui.

În zbuciumul meu mi-am adus aminte de cuvintele mamei:”Să nu-ți pierzi niciodată credința.” Exact asta făceam. Să alerg înainte mi se părea prea greu. Dacă aș renunța probabil viața mea ar fi mult mai liniștită. Dar veșnicia? Dar sufletele tuturor celor dragi? Calea ușoara” E posibil să existe, dar n-am dovezi și indiferența e destul de plăcută” devine câteodată destul de ispititoare. Când? CÂND MIZA ESTE MARE.

Adu-ți aminte ce a făcut Dumnezeu pentru tine până atunci, VORBEȘTE cu El și sufletul tău se va liniști din nou.

Dacă e o stare ce persistă de ceva vreme, acordă-ți 1 minut și vezi ce ai schimbat în relatia Ta cu Dumnezeu, ce promisiuni ai făcut și nu le-ai dus la îndeplinire, ce vrea El de la tine de multă vreme și frica sau părăsirea propia-ți zone de comfort nu te lasă.

Zilele trecute am auzit la radio următoarea afirmație:” Dumnezeu ne lasă să trecem prin necazuri unul dupa altul, până când alegem să facem voia Lui.”(parafrazat) Și pentru mine a fost lucrul pe care aveam nevoie să-l aud de ceva vreme bună.

Ai grijă cu tulburarea și cu mânia. Câteodată îți vine să crăpi și să se termine totul. Nu e varianta cea mai înțeleaptă. Nici gândul înșelător că mâncarea sănătoasă te izbăvește sau îndeplinirea unei dorințe arzătoare precum redecorarea casei, o sesiune de shopping sau o vacanță în țările calde. Toate ajută, dar nici una nu îți dă Viața. Mănâncă o săptămână doar salate și tot ce-i bio și vezi dacă scapi de boală sau de durerea ce-ți chinuie trupul. Sau încearcă să pleci undeva pentru o vreme ca să-ți schimbi dispoziția. Toate nu aduc nici o schimbare. Ba încă pot să te amărască mai tare.

” Păzește-ți inima căci din ea ies izvoarele vieții. ” Privește la cei în vârstă, la cei care au biruit în viață și au ajuns la bătrânețe. Cum sunt ei? Așa trebuie să fii și tu. Răbdarea și dărnicia sunt calitățile bătrânilor și nu pentru că se gândesc la viața de dincolo și că nu vor lua nimic cu ei. Ei au trăit cu acestea două (n.r.răbdarea și dărnicia) toata viața, de asta au ajuns la bătrânețe.

Adu-ți aminte de ele când lupți și nu judeca. Nu știi ce-i în inima fiecăruia.

Dumnezeu să ne binecuvinteze.

Zilele trecute îmi întrebam băiatul cel mare ce sport și-ar dori să practice în continuare. Răspunsul lui a fost altul decât cel pe care-l așteptam, motiv pentru care l-am rugat să-mi explice. Mi-a spus că deși îndrăgește foarte mult tenisul, faptul că la ultimul concurs unul dintre arbitrii l-a nedreptățit îl face să-și piardă speranța că va avea șanse să câștige în viitor.

I-am dat exemplu întâmplările mele petrecute la facultate în ultimii 2 ani și l-am întrebat dacă am renunțat. ”Nu”, a fost răspunsul lui categoric. “Atunci”, i-am zis ”mama, nici tu nu trebuie să renunți dacă cineva nu se va purta corect cu tine. Oamenii care au reușit în viață, au avut de înfruntat nedreptăți nu doar din partea celor ce le erau străini, dar și din partea celor dragi. Când e ceva de valoare în tine, cel rău va căuta să te atace pe toate planurile. Stăruiește să lupți pentru ceea ce-ți place și Dumnezeu care e drept te va ajuta.”

Am povestit întâmplarea aceasta pentru că astăzi am citit din Psalmul 142- O cântare a lui David, O rugăciune făcută când era în peșteră, și parcurgând toată rugăciunea lui, la final el spune “Cei neprihăniți vor veni să mă înconjoare când îmi vei face bine”. Cei neprihăniți?!….Păi cei neprihăniți n-ar trebui să fie aproape de cei cu inima frântă?!?

Ideea e că atunci când ești în necaz ești singur. Sau doar tu și Dumnezeu (depinde care variantă o alegi). Nu există persoană care să cunoască supărarea ta, s-o trăiască, să cunoască zbuciumul sufletului tău. Și culmea, de cele mai multe ori lucrul acesta se întâmplă nevinovat fiind (nu vorbesc de cazul în care ai greșit și culegi ce ai semănat), iar cei din partea cărora te aștepți să primești suport moral( o încurajare, o măslină, ceva) au ori alte treburi de făcut, ori te judecă, ori nu tratează situația prin care treci ca fiind ceva important pentru tine. Doamne, înzestrează-ne cu minte.

Ca și adult situația aceasta o experimentezi destul de des la servici. Deși îți dai interesul, lucrurile nu ies întotdeauna cum trebuie, sau șeful are trebuință de cineva care să fie vinovat pentru o nereușită, sau se găsește o persoană “drăguță”care răspândește despre tine o grămadă de neadevăruri din simplu motiv că nu realizează că poartă cu ea mai multe probleme. Câteodată sunt toate acestea la un loc.

Dacă ți se pune o etichetă, în familie (asta ca să dezvoltăm un pic zona de dezbatere) sau la locul de muncă, atunci cu greu mai scapi de ea. Și bine e să faci eforturi să scapi pentru că altfel, în orice loc te-ai afla ȚIE îți va merge cel mai rău. Dar cel mai important e că va trebui să faci lucrul acesta de unul singur. Pentru că și neprihăniții se întâmplă să-și activeze scutul de “self preservation” și să adopte o atitudine neutră până la lămurirea lucrurilor.

Ce ai de făcut tu în tot acest timp: NU RENUNȚA! Îți va fi greu, și după cum spunea un om înțelept atunci când treci printr-o încercare bine e să vorbești foarte puțin cu cei din jurul tău și mai mult cu Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu a făcut dreptate copiilor Săi și o mare binecuvântare vine odată cu biruința. Deci luptă. Dumnezeu e cel care are mereu ultimul cuvânt.

Dumnezeu să ne binecuvinteze.

De sarbatori, mai exact in ziua de Craciun s-au implinit 2 ani de cand mama a plecat. Spun a plecat pentru ca stiu ca intr-o zi ne vom reintalni. Nu doresc sa povestesc tot chinul prin care a trecut, cu lux de amanunte, ci doar sa spun ce stiu dupa o astfel de experienta.

Mama a fost o femeie de o finete aparte. A terminat liceul Zoia Cosmodemiasca din Bucuresti si a intrat a sasea la facultate desi studiase doar cateva zile in urma unei hotariri de a se reprofila de ultim moment. Pe langa faptul ca era frumoasa, ii placea sa citeasca mult, poate tocmai de aceea i s-a reprosat in momentul in care a aflat diagnosticul cum de nu si-a dat seama mai devreme.

Dupa cum spuneam mamei ii placeau lucrurile alese in viata si era si o mare gurmanda, dar mezelurile, prajiturile si restul semipreparatelor din supermarket si-au spus intr-un final cuvantul.

Timp de 2 ani s-a luptat cu simptomele: balonare, constipatie, greata, ameteli si oboseala inexplicabila. Dupa nenumarate vizite la cabinetul doctorului si medicamente care sa combata simptomele, am vazut-o intr-o duminica la pranz, asa cum n- o mai vazusem niciodata. Consumase mici si spunea ca acestia i-au dat indigestia care o facuse sa se inroseasca la fata, sa acuze din nou balonari si o stare de discomfort, si sa repete ca de data aceasta va face investigatii mai serioase. Si asta a si facut. In saptamana respectiva, miercuri 5 august ora 3 a aflat si care era cauza tuturor supararilor ei. Medicul de la spitalul unde si-a facut colonoscopia a dorit sa vorbeasca separat cu tata pentru a-i expune gravitatea bolii. El considera ca tumora care obstructiona colonul era posibil sa se fi intins si inafara acestuia si era convins ca e maligna. Si nu s-a inselat absolut de loc. In mai putin de o saptamana mama se opera si urma sa inceapa chinul. Au urmat sedintele de citostatice, mai intai usoare, apoi cele grele cu internare de 2 zile in spital si cu intors acasa cu taxi-ul.

A urmat zbuciumul pe care l-am trait toti trei copiii in incercarea de a ne salva mama. Am trecut prin toate etapele prin care se putea trece zic eu. Am invat mult, lucruri pentru care ii judecam pe altii: sa-l lasi pe cel de langa tine sa plece tocmai pentru ca- iubesti, sa te gandesti la toate nebuniile si sa le accepti doar sperand intr-un miracol.

Singurul lucru bun din toata suferinta aceasta a fost ca ne-am obisnuit cu gandul ca mama va muri. Noi, dar ea nu. Dumnezeu n-a pus in om gandul mortii atunci cand l-a creat. Tu si eu am fost creati pentru vesnicie. Si ne luptam sa acceptam gandul acesta dar niciodata nu suntem pregatiti. Ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca nu mi-a luat-o deodata. Cred ca as fi murit odata cu ea. Dar ea a trebuit sa plateasca pretul. Si-a fost un pret pentru tot.

Spuneam ca mama a fost o persoana careia i-a placut sa citeasca. Cu timpul ideile ei au inceput sa se transforme si a inceput sa faca afirmatii opuse fata de cele pe care le gasim in Biblie. Am uitat sa mentionez ca mama era o femeia extrem de credincioasa cand eram mici. Si atunci cand a inceput sa spuna ca stie mai bine decat Dumnezeu si ca lucrurile nu stau asa cum spune Biblia, atunci a aparut si boala. Si a durat. Dupa prima operatie de cancer de colon a urmat o noua operatie la fix 12 luni la plamani – metastaze. La inca un an de la aceasta ar fi trebuit sa urmeze o alta tot la plamani, dar organismul era prea slabit, asa ca doctorii nu s-au mai bagat.

Pe 25 decembrie ora 12.20a.m mama a plecat. Dupa o suferinta pe care doar un om bolnav si-ar putea- o imagina. Dar inainte de asta, cand am intrebat-o ce vrea sa nu uit niciodata mi- a spus: Sa ai mereu credinta in Dumnezeu. Am ramas uimita .Dar au fost cuvintele care pe mine m-au ajutat cel mai mult.

Pe langa asta acum stiu ca Dumnezeu are un scop cu fiecare om. Mama mea n-a murit in zadar.

Stiu ca Dumnezeu te iubeste si fiecare porunca pe care a dat-o e spre binele tau..

Si mai stiu ca Dumnezeu vrea numai ce e bun pentru tine si aici vorbesc despre toate domeniile care te-ar putea interesa.

Tu esti proiectul Lui.